Corabia vieţii mele, grea de gânduri, se sfarmă în scânduri de stânca morţii şi valurile timpului o lovesc şi se izbeşte în rânduri.

Ai dansat vreodată în ploaie? Cu ochii închişi şi inima deschisă? Asta este viaţa! Cum stropii de ploaie se sparg pe pielea ta rece, se rătăcesc şi undeva se întâlnesc dinou. Şi cum părul îşi ăierde forma si ordinea. Asta este puţin din libertate. Fără papuci în picioare pe asfaltul cald, cu braţele spre cer. Ca şi cum nu este nimeni care poate să îţi fure acel puţin. Dansând, înnecat într-o melodie. Ăasta este momentul care îţi aparţine doar ţie. Când pământul se învârte mai încet şi fără să vrei începi să zâmbeşti. Asta este viaţa! Viaţa este mai mult decţt a respira. Chiar dacă ne rătăcim şi inima se rupe şi sufletul a pierdut orice speranţă. Totul este okay. Noi trecem peste toate. Trecem peste orice început şi orice sfârşit. Şi peste tot ce este între început şi sfârşit. Aşa e treaba cu inima. Bate. Bate chiar dacă restul a îngheţat, prea amorţită ca să mai simtă ceva. Dar bate. Nu neapărat pentru că trebuie să bată ci pentru că inima vede pământul altfel decât capul. Pentru că inima recunoaşte toate minunile şi bate pentru ele. Minunile ne fac ca să trecem peste toate. Minunile vrăjesc fiecare zâmbet. Noi doi am fost mai puternici decât ultima gură de aer înainte de înnecare. Dar poate noi suntem ca ploia. O poveste spusă de tăcere. Eu am crezut mereu în minuni. Nu ţinem respiraţia pentru o clipă doar ca să putem respira dinou mai liber. La urma urmei nu contează cât de ruptă şi câte răni avem în inimă – este şi va rămâne o minune ce ne face să fim aşa sensibili.

©David