marți, 22 februarie 2011

În viaţă suntem singuri şi avem doar o singură haină pe noi. Pur şi simplu este ghinion dacă haina este ruptă.

Mi-am văzut sufletul pierdut la marginea drumului. Stătea în iarba udă, era agitat si era roşu de parcă acuma a ieşit din foc. Am îngenunchiat şi când am vrut să mă duc în siguranţă mi-am ars degetele. După aceea m-am aşezat lângă mine şi încercam să îmi aduc aminte cine am fost, cine am ajuns şi de ce nu am fost destul de bun pentru tine. „Sunt slab” am şoptit eu fără să aplec capul. Nu sunt destul de bun pentru tine. Prea puţin ca să fiu destul. La aceste cuvinte mi s-a scripat pieptul şi respiraţia mea mi-a legat gâtul. Atunci totul s-a înecat în lumină ca şi cum aş fi murit şi focul care mă înconjura a dispărut în acea noapte rece. Mi-am văzut sufletul la marginea drumului când azinoapte mergeam pe străzi ca şi un nebun fără casă. Şi cum stăteam eu jos lângă mine a fost ca şi cum cineva mi-a desenat cu linii fine zâmbetul tău pe pielea mea. Fără culoare dar totuşi foarte puternic. Zâmbetul tău era desenat pe pielea mea acolo unde tu mereu te plimbai cu degetele. Fără să gândeşti prea mult dar totuşi atât de magic! Am mers mai departe şi am abservat că încep să mă recunosc când arunca o privire în vitrine ce erau ca nişte oglinzi. Dar oare mă mai recunoşti tu?

©David

Un comentariu: