duminică, 27 februarie 2011

Nici un sentiment nu incape in cuvinte mari

De multe ori mă întreb cum ai rezistat atâta? Cum de m-ai putut suporta şa de mult timp? Şi atunci ies afară, merg pe străzile părăsite de oameni şi sub lumina unui felinar mă opresc. Mă descalţ, pun totul lângă mine până stropii de ploaie se aşează sub pielea mea, până când pietricelele mici de pe asfalt se lipesc de tălpile mele şi până când ploaia mă udă complet. Atunci stau între secunde şi cerneala de pe mâna mea se scurge. Tot ceea ce nu vroiam să îţi spun se scurge pe pielea mea. Totul se face negru şi cuvintele care vroiam să le uit nu se mai văd. Şi dupaia aştept. Aştept. Ploaia rece cade peste mine, mă lasă să dispar şi îmi aduce o viaţă nouă şi culmea... iar deschide rănile vechi. Dacă m-ai vedea acuma primult lucru ai vedea că am doar o şosetă în picioare, dupaia ai vedea privirea mea care îţi spune că îmi este dor. Priviea mea care caută disperată o limină în ceaţă. M-ai găsii în ultimul colţ pe o stradă cu măinile întinse şi toată lumea s-ar întreba de ce stau în ploaie sub un felinar. Dar doar tu ai vrea să ştii de ce am doar o şosetă în picioare. Aşa eşti tu. De fiecare dată când te apropii de mine se opresc secundele şi pot vedea zâmbetul tău frumos. Este adevărul în şoaptele tale, sentimentul ăla atunci când mă ţii de mână, este fericirea mea care este furată din zâmbetul tău, sunt cuvintele alea foarte puţine care îmi fură respiraţia. După câteva minute ploaia se opreşte şi mă întreb de ce nu am fost mai puternici că să trecem peste toate.

©David

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu