duminică, 27 februarie 2011

In momentul de fata a intrat cineva strain in viata mea. Da. Tu. TU

Asa este acel vant fin a cuvintelor straine in aerul ars printre toate sentimentele alea care ma sufoca. Tie iti intorc spatele doar ca sa te las sa imi dai masca jos de pe pielea mea uda si sa te las sa ma cunosti. Pe tine te las sa ma recunosti cand ma inec intr-o mare de sufetele pierdute. Tu esti oglinda pentru adevarul meu, o ploaie calda pentru sufletul meu, oaceanul meu in care am voie sa ma inec si tot pot sa respir.


©David

Spune-mi tot ce simti acuma. Acuma in momentul asta. Fara ocolisuri si fara sa lasi cuvinte deoparte.

Întrebarea întrebărilor: Oare eu chiar mi-am imaginat că o să fie aşa? Sunt multe lucruri pe care eu nu le înţeleg. Sunt multe momente în care nu îmi pasă de absolut nimic. Sunt multe situaţii în care nu ştiu cum să fac să merg mai departe. Sunt multe decizii pe care nu pot să le iau pentru că îmi este prea mare teama să nu greşesc. Sunt prea multe melodii pe care nu le mai pot asculta pentru că îmi aduc aminte de cele mai frumoase momente alături de o fată care nu mai face parte din viaţa mea. Prea multe amintiri care îmi rup inima. Sunt prea multe momente care ne face să fim nesiguri. Prea multe lacrimi care curg şi nu mai vor să se oprească. Sunt sentimente pe care nu le pot controla. Sunt clipe care mă preocupă zi şi noapte şi nu mai vor să iasă din minte. Sunt prea multe lucruri pe care aş fi vrut să le fac mai bine şi prea multe zile în care pur şi simplu nu mai vreau să exist. Sunt secunde, minute chiar ore în care mă simt lăsat baltă de toată lumea. Dar câteodată sunt şi zile în care am nevoie de distanţă şi singurătate. Sunt clipe în care îmi dau seama ce îmi lipseşte în viaţă cu adevărat. O persoană sau ceva ce de mult faceam cu plăcere. Sunt zile în care nu îmi dau seama ce simt. Sunt secunde, minute, ore, zile în care sunt disperat pentru că nu ştiu ce să mai fac. Sunt zile în care pământul nu se mai învârte pentru câteva minute. Câteodată încerc să-i dau concediu capului meu să aibe puţină linişte. Linişte de toate chestile la care mă gândesc. La toate lucrurile care zboară prin mintea mea. Linişte. De multe ori îmi doresc să mă arunc de undeva de sus. Undeva de pe o stâncă ca să pot vedea pământul să ştiu cât de adânc voi cădea. Şi atunci îmi doresc, da, îmi doresc ca tu să mă prinzi. Dar ca de fiecare dată Realitatea fute Speranţa. Momentul în care am realizat a fost atunci când mi-am dat seama că viaţa ne trădează. Doare atunci când trebuie să realizez că persoanele importante din viaţa mea m-au dezamăgit în ultimul hal. Şi au fost exact persoanele alea care mi-au promis că nu o să plece niciodată de lângă mine chiar şi în momentele grele.

©David

Nici un sentiment nu incape in cuvinte mari

De multe ori mă întreb cum ai rezistat atâta? Cum de m-ai putut suporta şa de mult timp? Şi atunci ies afară, merg pe străzile părăsite de oameni şi sub lumina unui felinar mă opresc. Mă descalţ, pun totul lângă mine până stropii de ploaie se aşează sub pielea mea, până când pietricelele mici de pe asfalt se lipesc de tălpile mele şi până când ploaia mă udă complet. Atunci stau între secunde şi cerneala de pe mâna mea se scurge. Tot ceea ce nu vroiam să îţi spun se scurge pe pielea mea. Totul se face negru şi cuvintele care vroiam să le uit nu se mai văd. Şi dupaia aştept. Aştept. Ploaia rece cade peste mine, mă lasă să dispar şi îmi aduce o viaţă nouă şi culmea... iar deschide rănile vechi. Dacă m-ai vedea acuma primult lucru ai vedea că am doar o şosetă în picioare, dupaia ai vedea privirea mea care îţi spune că îmi este dor. Priviea mea care caută disperată o limină în ceaţă. M-ai găsii în ultimul colţ pe o stradă cu măinile întinse şi toată lumea s-ar întreba de ce stau în ploaie sub un felinar. Dar doar tu ai vrea să ştii de ce am doar o şosetă în picioare. Aşa eşti tu. De fiecare dată când te apropii de mine se opresc secundele şi pot vedea zâmbetul tău frumos. Este adevărul în şoaptele tale, sentimentul ăla atunci când mă ţii de mână, este fericirea mea care este furată din zâmbetul tău, sunt cuvintele alea foarte puţine care îmi fură respiraţia. După câteva minute ploaia se opreşte şi mă întreb de ce nu am fost mai puternici că să trecem peste toate.

©David

sâmbătă, 26 februarie 2011

Dacă tu crezi că te urăesc, crezi prost. Ura este un sentiment şi tu nu meriţi sentimente.

Din păcate noi ne ocupăm prea mult cu ceea ce deja este în spatele nostru. Cu trecutul nostru. Tot ce s-a terminat nu putem să schimbăm sau să aducem înapoi. Niciodată. Şi asta ne pică foarte greu pentru că nu putem să dăm drumul lucrurilor. Regretăm multe chestii pentru că nu am facut multe cum ar trebuii. Nu putem să uităm şi nici să schimbăm. S-a terminat. S-a întâmplat şi niciodată nu poate să înceapă de la început. Doare când încă ne ţinem de ceva din trecutul nostru pentru că ştim prea bine că s-a terminat şi niciodată nu vine înapoi. Şi chiar dacă vine înapoi nu o să fie ca la început. Totul trece sau se schimbă aşa de repede. Un prieten pe care l-ai avut poate ca dintr-un moment în altu să fie cel mai mare duşman al tău. Asta înseamnă că prietenia aparţine de trecut. Relaţia care ieri ai avut-o, zilele în care tu ai fost fericit, mai fericit ca niciodată, pot să se spargă exact ca un balon de săpun şi atunci totul s-a terminat. Din prietenie poate să devină iubire dar din iubire niciodată prietenie. Eu mi-aş dorii să am mai mult timp să mă pregătesc înainte ca ceva ce am construit mult timp se prăbuşeşte. Poate aşa ar fi mai uşor să uit. Poate aşa aş putea să realizez că trebuie să dau drumul lucrurilor... pentru că s-a terminat!

©David

Oamenii nu se schimbă niciodată

Câteodată ne dorim ca o persoană să se schimbe. Sau cel puţin, sperăm, să vadă ea că trebuie să se schimbă că dacă nu, nu va mai merge mai departe. Dar câteodată nu vrem noi să ne recunoaştem greşelile penru că credem că noi nu avem nici o vină dar defapt noi singuri suntem de vină. Noi vrem ca alte persoane să se schimbe dar noi nici nu ne gândim măcar că noi ar trebuii să ne schimbăm. Ştiu că este greu să ne recunoaştem greşelile dar de multe ori trebuie să greşim ca să vedem ce este important pentru noi. Trebuie să greşim ca să ne dăm seama că nu vrem să pierdem acea persoană şi că nu o să mai facem acea greşeală niciodată! Dar frica este de multe ori prea mare. Câteodată îmi este foarte greu să îţi arăt cât de mult te iubesc pentru că pur şi simplu nu pot să descriu în cuvinte ce simt. Nu există cuvinte pentru aşa ceva. Nu mă înţeleg cât de aiurea mă port cu tine câteodată. Eu nu te merit pe tine. Crede-mă că dacă aş putea să dau timpul înapoi acuma aş face totul fără greşeli pentru tine. Dar aşa de uşor nu este. Câteodată trebuie să ne gândim ce vrem să scriem înainte să scriem. Pentru că nu totul timpul ştim cât de mult putem să rănim pe cineva. La final ne pare rău şi ne cerem scuze dar totuşi... de multe ori rănim persoane mai rău decât ne imaginăm.

©David

Nu este posibil să evit să scriu despre tine când scriu despre mine.

Eu nu sunt mai bun ca toţi ceilalţi. Nu am nimic special cu ce să ies în evidenţă. Nu mi-am rupt niciodată nimic... doar un singul lucru dar nu mă crede nimeni. De ani de zile am tot aceaş freză doar că vara am părul mai blond şi iarna sunt brunet. Vroiam să devin Chirurg dar a venit şi ziua în care nu am mai putut să vâd sânge şi răni deschise. M-am născut iarna şi prima zăpadă este pentru mine ca şi cum pentru alţii ar fi razele soarelui vara. Îmi place la ţară la nebunie şi iubesc să stau singur în ploaie. Îmi place să îmi simt pielea udă şi iarba sub mine. Eu nu măsor plaja după suprafaţă sau viaţa după timp. Eu număr nisipul şi trăiesc fiecare bătaie de inimă. Iubesc noaptea şi vara iubesc doar marea. A scrie este pur şi simplu existenţa mea, balsam pentru sufletul meu şi bandaj pentru rănile care încă sângerează. Când joc Tenis îmi sclipesc ochii şi apa e ca a doua casă pentru mine. Culoarea mea preferată este roşu şi cel mai mult îmi place să mănânc Oeuf Mimosa. Mama spune mereu că aş putea să supravieţuiesc doar cu Macaroane şi sos de ciuperci şi cu sos de ciuperci şi Macaroane. Eu mănânc Hamburgarii cu furculiţa şi cuţitul îl ţin în mâna stângă. Cireşe, fructe de pădure şi struguri sunt fructele mele preferate. Ardei, roşii fierte şi spanac nici să nu văd în faţa mea şi eu găsesc fiecare bucăţică de ceapă în mâncare... şi o arunc, bineînţeles. Urăsc animele de casă şi îmi este frică de fac pe mine când vâd un paianjen. Animalele trebuie lăsate în libertate. Am şi eu doi câini, nu sunt de acord să ţinem câini dar mama vrea să fie casa păzită. Cartea mea preferată este „Micul prinţ” de aia e mereu lângă patul meu printre celelte cărţi pe care le citesc. Pe toate paginile aproape sunt pete de Cacao şi unele pagini sunt îndoite. Câteodată e plin de praf pe carte pentru că mereu citesc alte cărţi dar niciodată nu o pun înapoi pe raft. Nu pot să dorm doar pe burtă şi ceasu îmi sună o oră mai devreme ca să mă pot bucura că pot să mai dorm puţin. Îmi place muzica făcută calumea nu la PC. Cel mai mult îmi place să aud chitara şi pianul. Am o chitară dar e plină de praf, sub pat. Dacă nu sunt foarte sigur de un lucru renunţ imediat şi Voinţa mea dispare în nori. Câteodată sunt foarte ciudat. Când picioarele mele sunt prea reci le încălzesc cu feonul. Mereu vorbesc când mă spăl de dinţi. Urăsc ceaiu şi mereu comand cafea chiar dacă în momentul ăla prefer Cacao. Niciodată nu scriu cu creionu. Pot să schimb roţile cu stânga dar nu pot să parchez cu spatele. Şi trebuie să recunosc că mereu uit lucrui importante. Peste tot în cameră sunt lipite bileţele şi sunt sigur că dacă corpul meu nu era normal şi trebuia să îmi pun singur mâinile şi picioarele unde trebuie atunci ieşeam din casa doar cu un picior sau doar o mână sau aş uita să respir. Dar e okay. M-aş speria de mine dacă aş schimba asta vreodată. Nu am filme preferate. Sunt prea multe. Cel mai mult îmi place să joc Remi sau Monopoly pentru că la jocurile aştea câştig cu siguranţă. Urăsc florile. Sufletul meu este negru. Arde în întuneric şi nu mă deschid nimănui. Nu am încredere în nimeni. Eu nu găsesc cuvinte pentru poveşti între flăcări şi vreau ca nimeni să nu mă cunoască. Eu nu vorbesc despre sentimente, pentru aşa ceva nu am voce şi nu îmi pasă dacă cineva înţelege sau nu ce scriu eu pe blog. Şi... îmi este frică. Câteodată de tot, câteodată de nimic. Îmi place să fiu singur şi sunt foarte puţine persoane care mă ating în aşa fel încât să îmi fie dor de ele. Câteodată aş vrea să fiu Peter Pan. Poate din cauza aventurilor sau poate pentru că aş putea să zbor. Şi încă ceva... Urăsc când şosetele mele sund ude. Eu sunt un visător. Şi cine eşti tu?


©David

marți, 22 februarie 2011

În viaţă suntem singuri şi avem doar o singură haină pe noi. Pur şi simplu este ghinion dacă haina este ruptă.

Mi-am văzut sufletul pierdut la marginea drumului. Stătea în iarba udă, era agitat si era roşu de parcă acuma a ieşit din foc. Am îngenunchiat şi când am vrut să mă duc în siguranţă mi-am ars degetele. După aceea m-am aşezat lângă mine şi încercam să îmi aduc aminte cine am fost, cine am ajuns şi de ce nu am fost destul de bun pentru tine. „Sunt slab” am şoptit eu fără să aplec capul. Nu sunt destul de bun pentru tine. Prea puţin ca să fiu destul. La aceste cuvinte mi s-a scripat pieptul şi respiraţia mea mi-a legat gâtul. Atunci totul s-a înecat în lumină ca şi cum aş fi murit şi focul care mă înconjura a dispărut în acea noapte rece. Mi-am văzut sufletul la marginea drumului când azinoapte mergeam pe străzi ca şi un nebun fără casă. Şi cum stăteam eu jos lângă mine a fost ca şi cum cineva mi-a desenat cu linii fine zâmbetul tău pe pielea mea. Fără culoare dar totuşi foarte puternic. Zâmbetul tău era desenat pe pielea mea acolo unde tu mereu te plimbai cu degetele. Fără să gândeşti prea mult dar totuşi atât de magic! Am mers mai departe şi am abservat că încep să mă recunosc când arunca o privire în vitrine ce erau ca nişte oglinzi. Dar oare mă mai recunoşti tu?

©David

sâmbătă, 5 februarie 2011

Do you love me as I love you?

Ah! Ce bine a fost când nu iubeam. Atunci când inima mea nu cunoştea altceva şi nu ardea cu flacăra unei străine. Dar de când m-am îndrăgostit... inima mea a dispărut. Dorm, visez când sunt trez. Mă liniştesc, şi nu am linişte. Fac ceva, şi nu ştiu ce fac. Încep să rând în timp ce plâng şi invers. Tac, şi vorbesc, şi nu ştiu ce vorbesc. Soarele nu străluceşte prea tare pentru mine, soarele mă îngheaţă şi gheaţa mă arde. Ştiu şi nu ştiu ce ştiu. Noaptea devine zi. Acuma sunt undeva, acuma acolo, acum aici. Mă urmăresc şi fug de mine. Vreau totul şi nu am nimic. Oare cum o să fie la final? Of, dragoste, ce faci cu mine?

©David